Bai, deci dupa doua sticle de vin, si nu din alea lejere, ci Vincon Vrancea de 1,5 l am ajuns sa ma intreb daca nu toti cainii sunt la fel?
Nu toti cainii sunt la fel. Si visez, si cred, si mintea imi zboara pe campie, la stolna unde am fost astazi. Eram acolo, era verde, frate si eram acolo. Erau acolo dealuri, erau vise, erau arbori ce au inflorit. Si erau, erau si caini. Si nu toti erau la fel.
Si nici visele mele nu sunt toate la fel. Si nici ceea aud, nu e la fel. nici ceea ce vad, nici ceea ce simt in fiecare contact din viata mea. Dar, dar incerc sa le pun pe toate aste lucruri pe categorii. Imi place sa trag aer in piept adanc. Imi place sa trag si verdele in piept adanc cand am ocazia. Imi place sa trag adanc tot ce se poate simti, tot ceea ce se poate sa ma schimbe. Imi place sa visez, sa iubesc, sa desenez pe asflat, sa fumez jointuri in case de oameni maturi, care vad vietii un cu totul alt sens, decat il vad eu, un nemernic mic si prost.
Si imi place ca atunci cand simt, sa simt, sa ma lase toate gandurile, toate grijile. Ca atunci cand stau undeva, cu cineva, sa simt tot. sa simt gustul ploii care se prelinge pe umbrela sub care stau. Sa simt dulceagul gust al ierbii verzi pe care stam intinsi. sa stimt mirosul de greieri, mirosul de carabusi, sa simt bazaitul viespilor ce dau tarcoale capuccinoului meu. Sa simt ca sunt acolo, cu persoana aia(sau persoanele), trainid, traind clipa.
Pentru ca sunt clipe, sunt clipe in viata asta, pe care nu le poti baga intr-o cutie ca mai incolo sa zici: bai, am trait clipa, am fost acolo. Sunt clipe, frate, care raman. care raman in tine, fara sa vrei sa le comunici cuiva, oricui. Ai fost acolo, ai fost. Mai vrei sa spui ceva? Nu mai, am fost acolo. E complet indeajuns.
Simti, si simti, pentru ca sentimentul e mai mult decat orice, decat oricine, care ar putea sa il tarduca in cuvinte. Sentimentul, frate, sentimentul e ca marea. Exista, e bun, e rau, dar e acolo. Il vezi, il simti, il crezi sau nu, el iti face viata.
El, da el… acolo, in inima naturii, te vede pe tine, o muritorule, o citorule de bloguri. El te va salva. Da, sentimentul e eroul tau, eroul meu, eroul tuturor.
Atunci cand te lasi salvat de el, lumea se schimba. Vantul bate cum vrei tu, Laura Marling imi urla ultimul ei album, exact cum vreau eu. Lumea se invarte nebunesc in jurul nostru, clipele trec sterse de vant, dar tu, tu ramai, mereu acolo.
Esti acolo. Vei fi acolo si cand eu nu voi mai fi. Vei visa acolo. Nimic nu va schimba asta. Nici macar scrierile mele de unu mai. Nici macar soarele insetat de afara. Nici macar urmele de pe asfalt ale unei tiganci murdare care alearga cu disperare dupa unul din plozii ei uitat nu stiu pe unde.
Nici macar sexul, dragostea. Tu il simti? Eu il simt. Dar da, nici macar el, el insusi. Si e pentru sexul, dragosteqa are limite. Nu te poti intinde mai mult decat iti este plapuma, nu? O simti, o simti la maxim atunci, in momentele acelea, dar dupa… dupa aceea, viata pare sa se recalibreze undeva pe farasul tau de om mediocru.
Si, trecand peste toate bazaconiile astea, acolo undeva, undeva, se afla ea. Si ea, nu e fecioara Maria, nu e Iisus, Nu e Dumnezu. Insa, privind dintr-un punct de vedere, ea iti va schimba viata. Indiferent daca tu citesti, sau vei citi asta cand deja ti-a schimbat-o.
Si cred, cred in ea, cred in ea inainte de Iisus, inainte de Dumnezeu, inainte de cele ce au fost. Inainte de lasastul secului, inainte de alegerile din 2012. Cred in ea, inainte de orice. Cred in ea, pentru ca a nu crede in ea, pentru mine e echivalent cu sinuciderea mea. Sinuciderea mea psihica, sinuciderea mea morala, poate nu si sinuciderea mea fizica. Pentru ca, spune-mi, spune-mi citorule ca ea nu exista, si eu o sa ajung sa lucrez 24 ore din 24. Nu o sa imi mai pese de nimic. O sa lucrez pana la 70 de ani. O sa lucrez sa imi treaca viata, o sa lucrez sa sa mor. O sa vreau sa nu ma mai atinga nimic. Masina, casa, vaile si muntii, rugaciunile, nu vor mai conta pentru mine. Va mai conta doar trecerea clipei. Voi vrea, voi vrea sa dispar. Pentru ca daca nu as crede in ea, ce rost as mai avea eu pe lumea asta.
Crezi in ea. Sa nu iti pese ce iti spun altii. Crezi in ea. Si sa crezi de la inceput pana la sfarsit. De la momente de indoieli pana la momente de sinceritate. Crezi in ea cand o vezi, crezi in ea cand nu o vezi. Crezi in ea, pentru ca dincolo de toate, ea este in tine si mereu va fi acolo. Nu conteaza forma, dupa cum lumea nu conteaza. Nu conteaza Dumnezeu, conteaza cuvantul. Nu conteaza nimic, conteaza doar ea. Iubeste-o!
Si acum o sa scriu despre prietena mea actuala…
Prietena mea actuala are exact toate calitatile pe care le vreau. E frumoasa. Si nu trebuie sa ii vorbesc, pentru ca e suficient doar sa stau si o ascult. Imi vorbeste rapid si abunda in idei foarte indepartate una de cealalta.
Ma mentine dornic sa o ascult, sa o ascult pana ce uneori ma apuca somnul. Si pot sa o ascult oriunde fara sa ma streseze. Pe strada, la volan, in casa… Si uneori pot sa o visez, uneori pot sa imi doresc sa fie langa mine, sa o aud. Iar cand uneori vin saptamani din viata mea in care nu o vreau, pot sa o uit. Sa nu ma gandesc la ea deloc. Atunci nu ii mai dau drumul in viata mea, o expulzez. Si credeti ca se supara? Ea, pe mine?! Niciodata…
Si mereu cand revin la ea, e acolo. E mereu acolo, gata sa fie ascultata. Pentru ca ea nu are dorinte, nu are vise, nu are iluzii. Ea stie ca ele exista. Si stie ca noi, oamenii o placem si mai mult de atat, ca mereu ne vom intoarce la ea mai devreme sau mai tarziu. Pentru ca fiecare din noi ne regasim in ea, prietena noastra superba… muzica.
Pentru ca… nu e grozav?! Nu e grozav sa stau aici, chill-at, cu o cana de ceai verde fara zahar, sa scriu la postul asta si intre timp sa imi sune in urechi “Lost Kingdom” de la God is an Astronaut, piesa despre ultimul lor album, album numit “Al cincelea soare”, album ce ne vorbeste, fara a folosi vreo voce, despre mayasi si credintele lor vechi despre o lume moderna acum. Nu imi trebuie voce ca sa inteleg un sunet. E de ajuns, sa il aud, sa ma gandesc la el, sa il relationez de ceva. E de ajuns sa il simt, sa fie in mine, pentru ca si eu sa ma regasesc in el. In seara asta e GIA, maine va fi altceva,… dar in seara asta e unica, pentru ca e GIA si e ceai verde.
Pentru ca atunci cand ascult muzica, si exista o mare varietate de muzica pe pamantul asta, simt ca ma inalt undeva deasupra realitatii ce ma inconjoara. Simt ca incep sa inteleg pamantul si viata noastra, cat este ea de vasta si in acelasi timp cat e de fragila. Simt realitatea in mine, si in acelasi timp simt ca detin visul… dorinta, care ma poarta mai departe in lume. Stiti voi, partea aia din mine care ma face sa vreau sa traiesc, sa fiu aici, sa fac asta, cum de pilda, acum… sa scriu! Si sa beau un ceai, sa-i simt aburii…
Acum a trecut player-ul la piesa urmatoare:”Golden Sky”, care suna si mai bine decat precedenta.
Si totusi in lumea asta, muzica nu e tot. Mi-as dori si eu sa stau acum cu o ea, in ceva cafenea uitata de lume, sa ii vorbesc despre… despre orice. De exemplu, despre ultimul film vizionat, Celda 211. Un film spaniol, drama de calibrul lui Citade du Deus sau Tropa de Elite, poate un pic mai slabut.
Mi-ar placea sa fiu acolo langa ea, sa beau cu ea un vin rosu si dulce, si sa fumam niste tigari lungi, tari si groase. Si apoi sa o tin iar de mana, sa simta ca ii ofer incredere, si sa o conduc spre casa. Sa aiba balcon, sa mai luam un vin scump de la non-stop, sa il desfac improvizat cu o lingura, ca nu o sa aiba tirbuson acasa. Si sa stam pe balconul ei, sa privim stelele, atatea cate se vad de la luminile urbane, sa le numaram si sa ne punem dorinte. Sa numaram dorinte printre cerculete de fum. Si vise printre stele. Si in final, sa dormim, undeva pe jos, pe niste paturi, intinsi unul peste celalalt ca doi copii care isi descopera inocenta. Si sa visam, fiecare alt vis, visul lui, dar care sa ne poarte pe fiecare inainte. Inainte in viata, pentru ca viata este lunga si grea.
Si cand o sa fie sa ne trezim, ea sa imi faca un mic dejun si eu sa ii multumesc. Si apoi sa facem un dus impreuna, si sa ne spalam fiecare pe celalalt. Ca intr-un mic socialism care functioneaza. Si sa ii pun niste muzica, ah, vechea prietena. Sa ii zic ca ii sunt covoarele murdare, sa le impatur si sa ma duc jos sa ii bat de praf. Sa fie sambata dimineata si eu sa-i bat covoarele in cartierul ei. Iar apoi ea sa coboare si sa ma ajute sa i le duc sus. Sus, in momentul acela, mancarea pusa de ea sa fie pe foc. Sa ne sunam apoi prietenii, parintii, sa vorbim cu ei sa le zicem ca suntem bine si ca traim o sambata minunata. Si pana ce ea aseaza tacamurile, eu sa cobor la magazine si sa ma intorc cu un pachet de tigari si un suc carbogazos, din ala comunist si cu multe zaharuri.
Sa mancam si apoi sa o facem, pentru ca e impotriva naturiii sa o facem si apoi sa mancam. Si dupa sa stam intinsi si sa ne uitam la un film… pentru ca povestea continua. Povestea oricum continua.
Dar cred ca albumul acesta se termina imediat. Poate il mai bag odata, poate nu. La asta e buna prietena mea, muzica, ma face ca aproape sa simt si sa traiesc situatii in genul celei enumerate mai sus. Asa ca viitoarei mele prietene, nu-i ramane decat sa ma surprinda, sa nu faca precum in cele scrise mai sus. Pentru ca ce rost ar avea sa traiesc visele ce visandu-le, aproape simt ca le-am trait?