Citeam bloguri, site-uri, forumuri si activam pe ele vremelnic, batand contra curentului iar lumea se straduia sa imi explice mie ca nu exista alba-neagra, ca intotdeauna exista un intre undeva, pe acolo. Imi dadeau exemplele cele mai diverse, asa ca sa faca si boul din mine sa inteleaga cumva.
Totul, absolut totul pe lumea asta se invarte in jurul a doua valori. Da sau nu. Chestiile alea cu intre sunt doar compromisurile celor slabi. Slabi pentru ca fac compromisuri, nedorind sa accepte varianta nefavorbila, ori riscul de a se ajunge la varianta nefavorabila.
Nu vor sa accepte, ca orice materie de pe pamantul acesta, dar si orice materie in general poate fi desompusa si tot descompusa in functie de doua stari ale unor anumite variabile.
Nu vor sa accepte ca eu, tu, noi, ne traim viata dupa niste legi simple si deloc interpretabile. Nu vor sa accepte faptul ca insasi culoarea este o inventie de a noastra si nu de a firii. Pentru ca inainte de noi au fost multe. Pentru ca dupa noi vor fi multe. Pentru ca noi suntem doar noi si nu tot. Pentru ca atunci cand dormim, avem tendinta de a visa, pentru ca atunci cand nu dormim, avem tot tendinta de a visa.
Exista oameni care cred ca soarele apune pentru ei. Care cred ca pamantul se invarte pentru a le usura lor sarcinile zilnice. Care percep lumina rece a lunii ca fiind un dat, un dar pentru ei. La asta conduce culoarea, nuanta… visarea, la distorsionarea realitatii.
Priveste afara si vei vedea o lume virtuala. Priveste-te inauntru si vei vedea lumea reala. Orice mediu exterior tie este un mediu virtual, un mediu pe care ai impresia ca il poti controla prin propriile-ti actiuni. Mediul intern, mediul real insa nu poate fi controlat prin orice actiuni.
Poti alege de cine sa te indragostesti? Nu poti! Poti alege momentul in care sa te indragostesti? Nu poti. Poti intrerupe iubirea ta, cand ea deja a luat fiinta? Eu unul nu am putut.
Pentru ca realitatea sunt eu, nu ceea ce se poate controla. Sunt eu, asa cum sunt. Sunt brut, incoerent, dramatic…
Pentru ca inainte de toate, nu poti defini scrisul ca liantul intre alb si negru. Pentru ca scrisul este compus din cuvinte si cuvintele din litere, iar daca vreau pot alege ce litere sa scriu sau ce litere sa nu scriu. Una din doua.
Pentru ca, dupa toate, nu poti defini dragostea ca uniunea dintre alb si negru. Pentru ca dragostea este compusa din multe, multe actiuni, compuse la randul lor din vorbe si fapte. Si uneori pot alege sa nu fac sau sa nu zic, tot asa cum uneori voi alege sa fac sau sa zic.
Iar cat timp exist, eu, individul, voi fi intotdeauna alb. Iar dupa ce nu o sa mai exist, va ramane intotdeauna negru.
Noros ploios din cale afara
A fost un timp, un timp cand eram tanar, cand lumea mi se parea mare, cand gusturile mi se pareau intense, cand lacrimile mi se pareau ceva spontan si normal, cand rasetele erau parti din mine. Pe atunci cerul era firesc albastru, frunzele erau firesc de verzi, pamantul in bataia soarelui imi parea mereu auriu…
Pe urma in imensitatea ei continuitate, lumea mi-a adus pe fata ploaia. Era umeda si ma lovea cu feluriti stropi de felurite marimi. Cu o putere diferita in timp si cu o raceala sau o caldura inconstanta. Si niciodata nu a fost mereu la fel. Nici eu nu am fost mereu la fel. Ba, mai mult, am fost intotdeuana diferit fata de cel care eram inainte. Am fost diferit pentru deja il cunosteam. Il cunosteam si imi doream mai mult. Mereu mai mult. Ca asa e firea umana, firea umana e sa iti doresti mereu mai mult.
Si odata, intr-o noapte, intr-o seara, intr-o dimineata, sechelele ma impiedica sa imi amintesc momentul acela cu exactitate, am fost lovit de fulger… sau dupa cum atat de popular se zice, traznit. Era normal ca dupa atata ploaie sa se intample si treaba aceasta. Doar ca desi mi s-a prezis, desi am fost avertizat ca voi fi lovit de fulger, desi mi s-a atras atentia, s-a urlat la mine, s-a scris inspre mine si eu am citit, desi oricine ma cunostea mi-a explicat iminenta faptului… nu mi-am luat nicio masura de pracautie.
Esti un prost, un mare prost… mi s-a zis atunci, dupa ce m-am ridicat de la pamant in urma traznirii. Degeaba am incercat sa le explic ca viata e ceea ce traiesti si ca sensul in viata e sa vezi si cum poti trai dupa ce esti traznit. Debeaga le-am explicat ca sensul vietii e ca si dupa ce doborat fiind, sa ai puterea de a te ridica. Degeaba le-am facut scheme dupa scheme, demonstratii dupa demonstratii si calcule dupa calcule ce sa ateste ca viata nu inseamna sa te pui la adapost, ci inseamna tocmai sa iesi spre a explora imensitatea lumii inconjuratoare.
Pentru ca: gusturile, lacrimile, rasetele, cerul, frunzele, pamantul, feluritii stropi ale ploiilor ce m-au udat, vanturile ce m-au batut, fulgerele mai slabe sau mai puternice care m-au traznit… au ajuns in timp, ca inainte sa fie parte a lumii acesteia, sa fie parte din mine.
Soarele la apus, vocile pe care le ascultam si s-au dus, stelele cazatoare, usile ce le-am inchis, usile ce le-am deschis, cheile ce le-am purtat, visele ce le-am visat, destinele ce le-am deviat, toate, toate fac parte din mine.
Si doare… si traznetul doare, doare imens, doare putin mai mult decat dor toate la un loc si mai mult decat putin din tot ceea ce doare. Si in imensitatea cilpei, traindu-mi durerea, dorindu-mi scaparea de ea, urand tot ceea ce iubisem inainte… simt ca sunt parte a lumii acesteia. Parte din ea cu totul, nu doar moderat, cu masura, cum eram inainte, inainte sa traiesc.
Pentru ca pana sa traiesti capatul, nu poti sa iti dai cu parerea despre intreg.
Pentru ca oricui m-ar intreba daca as putea alege sa ma trezesc intr-o dimineata inainte de traznet si sa fiu cum am fost inainte de a fi lovit, i-as raspunde ca tentatia e mare, dar nu. Nu poti uita totul pentru ca sa o iei iar de la inceput. Nu poti uita totul, pentru ca lumea merge inainte si sensul ei este acolo si nu inapoi. Mereu acolo.
Cum ar fi ca de fiecare data cand gresim sa ne dam ceasurile inapoi? Sa le dam inspre a ne intoarce si repara greselile, astfel incat totul sa iasa perfect. Ar fi o lume perfecta, iar perfectul este atat de relativ… Si relativ fiind perfectul, daca am putea face toti asa, cine nu ar face-o? Cine nu s-ar intoarce inapoi? Am trai cu totii in trecut, s-ar creea haos iar lumea s-ar destabiliza… Cine ar mai merge inainte?
Sa dau ceasul inapoi? Si pentru ce sa dau ceasul inapoi cand nici macar nu am gresit?